Definiţie: trecerea dintr-o tonalitate în alta.

Modulaţia se clasifică după următoarele trei criterii:
1. Gradul de înrudire al tonalităţilor (modulaţie de gradul I, II, III)
2. După modalitatea de realizare: diatonică, enarmonică, cromatică.
3. După ponderea tonalităţilor pe care le traversează: definitivă sau pasageră.    Utilizată în creaţie din cele mai vechi timpuri ca principiu activ de îmbogaţire a expresiei artistice, modulaţia prezintă în tonalitate aspecte complexe pe plan melodic şi mai ales pe cel armonic.De îndată ce s-a schimbat centrul sonor (tonica) se deplasează pe alte sunete, întregul sistem funcţional – melodic şi armonic – al piesei muzicale.Prin modulaţie se înţeleg trei operaţiuni distincte:
1. tonulaţia = schimbarea tonicii, păstrându-se însă modul (de exemplu trecerea de la Do major la Sol major);
2. tono-modulaţia = schimbarea atât a tonicii cât şi a modului (de exemplu trecerea de la Do major la mi minor);
3. modulaţia propriu-zisă = schimbarea numai a modului, tonica rămânând aceeaşi (trecerea de la Do major la do minor).

Criteriile de analiză după care se studiază modulaţia sunt:
1.  puterea de impunere şi afirmare a noului centru tonal;   
a) inflexiune modulatorie   
b) modulaţie pasageră   
c) modulaţie definitivă
2.  gradul de înrudire dintre tonalităţile angajate în procesul modulaţiei.   
a) la tonalităţi apropiate   
b) la tonalităţi depărtate

1.a. Inflexiunea modulatorie constă din îndepărtarea firului melodic spre o nouă tonalitate, fără ca aceasta să se afirme definitiv, după care imediat se revine la tonalitatea iniţială sau se modulează autentic în altă tonalitate. Se foloseşte cu scopul de a înlătura monotonia provenit din păstrarea liniei melodice numai într-o singură tonalitate.

1.b. Modulaţia pasageră constă din intrarea autentică într-o tonalitate, ce îşi afirmă cu prestanţă existenţa funcţională, după care discursul muzical revine la tonalitatea iniţială, realizând un drum de “du-te vino” în planurile tonale ale melodiei.

1.c. Modulaţia definitivă constă din părăsirea tonalităţii iniţiale fără a se mai reveni la aceasta pe parcursul discursului muzical.Modulaţia tonală are două faze:1. părăsirea tonalităţii iniţiale2. instalarea în noua tonalitate şi afirmarea noului centru tonal prin cadenţe.

II Modulaţia la tonalităţi apropiate
1. Modulaţia la tonalitatea relativă (paralelă)    În cazul trecerii dintr-o tonalitate iniţială la relativa sa – de exemplu de la Do major la La minor -, planul modulatoriu urmează un drum simplu, datorită faptului că se lucrează cu acelaşi material sonor; funcţiile care erau centrate pe DO se deplasează în acest caz spre tonica LA, aflată la interval de terţă mică.    Noua tonică va atrage în orbita sa toate celelalte sunete ale melodiei, funcţiunile tonale redistribuindu-se în raport de noua tonică.    Un rol important în realizarea modulaţiei la relativă îl are apariţia în melodie a sensibilei noii tonalităţi (sol diez), întrucât prin ea echilibrul sonor al tonalităţii iniţiale (do major), în care sunetul respectiv îndeplinea funcţia de dominantă (sol), se slăbeşte vizibil în favoarea noului centru gravitaţional (la minor).Prin urmare planul modulatoriu din tonalitatea Do major în tonalitatea La minor va fi:

DO MAJOR……………………………..   sol #…………………………   la minor
zona tonalităţii iniţiale    zona schimbărilor    zona tonalităţii relative

2. Modulaţia la tonalitatea dominantei şi a relativei acesteia    Modulaţia la tonalitatea dominantei urmează condiţii speciale, pe care le vom analiza luând ca exemplu tonalităţile Do major şi Sol major.    În zona pregătitoare a unei asemenea modulaţii, după ce s-a ajuns pe noul centru gravitaţional (tonica SOL), obişnuit se face un pas mai departe, spre tonalitatea celei de-a doua dominante (tonica RE), ca apoi să revină mai sigur în tonalitatea propusă (Sol major).    Cauzele parcurgerii unui drum prelungit îşi au explicaţia în faptul că despărţirea de vechea tonalitate se face mai greu în cazul dominantei, deoarece dominata (SOL) are un rol foarte important în tonalitatea Do major. Atunci se modulează mai departe pe dominanta tonalităţii Sol major, pentru a se “vedea” mai clar despărţirea de tonalitatea iniţială Do major şi se revine pe Sol major cu mai multă “greutate”, creând astfel o stabilitate mai mare noii tonalităţi (SOL major).

DO MAJOR…..fa#…..Sol major…..do#…..Re major…..do becar…..SOL MAJOR

Pentru modulaţia la relativa dominantei – în cazul nostru de la Do major la mi minor – se pot urma două căi:
1. fie modulând mai întâi la dominantă (SOL major) şi apoi, după principiul modulaţiei la relativă, în tonalitatea mi minor;
2. fie modulând direct la tonalitatea mi minor, trecând pasager prin Sol major şi cadenţând pe noul cantru tonal (tonica MI).Planul de modulaţie la relativa dominantei va fi:

DO MAJOR…..fa#…..Sol major…..re#…..mi minor

3. Modulaţia la tonalitatea subdominantei şi a relativei acesteia
Modulaţia la subdominantă se realizează direct prin simpla alterare coborâtoare a treptei aVII-a (sensibilei), antrenând deplasarea funţională a întregii melodii spre noua tonică (Fa major).

DO MAJOR…..si b…..FA MAJOR

La relativa subdominantei se ajunge pe două căi:
a) fie prin intermediul tonalităţii subdominantei;
b) fie direct în relativa subdominantei, prin afectarea acelor trepte caracteristice noii tonalităţi.

Cazul a:
Do major…..si b…..Fa major…..do #…..re minor
Cazul b:
Do major…..si b…..do #…..re minor

Lecţia următoare: Sistemul de funcţiuni în tonalitate